De cand nu ne-am mai vazut am muncit mult sa uit de mine. Am baut mult sa uit de ce, am sfidat mult sa nu existe nimeni si am tacut des sa nu ma inspaimant de gandurile mele. In tot anul asta am lasat vremea sa treaca de parca ar fi eterna, am facut rau de parca raul nu exista, am ranit de parca pe altii nu ii doare si nu am plans de teama sa nu ma auda nimeni. In timpul asta am trait ca si cum viata nu exista, am urat ca si cum ura e ambrosie si am ignorat de parca ignoranta e creatoare.
Tot anul asta insa am aflat secretul fericirii tale. De atunci incoace in fiecare clipa imi e limpede ce te facea ca atunci cand eu eram trist tu sa zambesti, ca atunci cand eu ma intrebam de ce, tu sa fii actionat deja, ca atunci cand eu ma gandeam la mine tu te gandeai la ceilalti. Am inteles de ce eu cautam si tu nu iar cu toate astea sufletul tau era linistit iar al meu zbuciumat.
Moartea ta ma doare inca. Ma doare acum ca trebuie sa iti scriu si nu stiu daca iti vei gasi timp sa citesti, ma doare ca nu povestim cum altadata o faceam, ma doare ca ai plecat si in locul tau a ramas o cripta mult prea mare pentru lumea asta mica si ca sufletul tau nu mai e aici iar in locul lui sunt sufletele mizere ale oamenilor zilelor noastre. Ma revolt spre Dumnezeu si ma oripilez de umorul lui absurd, de felul in care tu ai fost luat. Ma doare ca nu te pot auzi, ca nu iti pot cere sfatul insa inteleg acum ca pe tine nu te mai doare nimic si tot ce ar trebui sa fac daca te iubesc prietene asa cum ar trebui sa o fac, e sa tac si sa ma bucur pentru linistea ta. Sunt insa prea mundan si ma doare ca nu te am sa povestim, sa simtim, sa traim, sa iubim.
